Se vede … altfel

Am avut o duminica foarte frumoasa, cu vizite la Muzeul de Istorie, la Arenele Romane la o expozitie de haine si accesorii vintage (ok, nu a fost alegerea mea ) si la Muzeul Satului, la targul de Sf Dumitru.

Toate vizitele au fost cu surprize placute (abia astept sa deschid borcanul de magiun de Topoloveni, absolutely sugarfree :O), dar cea care chiar mi-a dat o tema pentru acasa a fost expozitia tridimensionala de la Muzeul de Istorie, de unde am plecat cu vederi 3D si ochelari ros-albastri, pe care ii cautam de mult.

De ce … scrie aici: http://www.nvidia.com/object/3D_Vision_Discover_Main.html

Chiar vroiam sa incerc ‘mostrele’ de anaglyph (imagini stereoscopice pentru ochelari 3D pe baza de culoare – traiasca Wikipedia!) de pe site si in sfarsit, am facut-o.

Dar ca sa ducem potul mai sus … am facut un mic test al meu.

Pasul 1: o fotografie a camerei din punctul x
Pasul 2: a doua fotografie a camerei, din punctul y, aflat la distanta z=distanta dintre ochi fata de punctul x
Pasul 3: incarcat imaginile in soft-uletul disponibil aici si … Evrika.

Nu, n-am sa postez mostra, ca doar e vorba de spatiul meu intim, dar va promit ca o sa experimentez mai mult si va arat ce mai iese.

Pericolul e ca s-ar putea sa ma aleg cu un nou neuro-joc:

curiozitate mai veche pentru macrofotografie + o fascinatie pentru animale mici, cu multe picioare + curiozitate nou-nouta pentru stereoscopie= …

#CatanTwitmeet

Joi seara am lansat in gol o intrebare pe Facebook, sa vad cine raspunde. Suna cam asa: Eu am Settlers of Catan, Ticket to Ride, Carcassone, Citadels si Bohnanza. Intrebarea e cine are chef de un joc?

Si raspunsul pe care l-am primit a fost #catantwitmeet pe scurt, si ziua de sambata pe lung, cand am cunoscut niste oameni foarte interesanti si mi-am petrecut cateva ore la masa de joc.

Ore cu Settlers of Catan in 6 jucatori (premiera pentru mine!).

Ore cu acelasi vechi joc de Citadels, singura diferenta, o carte bonus, care a dat totul peste cap, mai ales ca am citit-o superficial.

Observatia serii e ca pentru oameni noi merita intotdeauna sa investesti timp. Jocuri vechi functioneaza altfel, reguli vechi sunt verificate si inlocuite. Am plecat cu multe ganduri in minte la sfarsitul ‘zilei’ – oare cand ne mai intalnim? in primul rand – dar si cu unul care imi tot da tarcoale de cand am citit un interviu cu ‘seful’ de la … Rio Grande Games? Nu sunt sigur care sef, nu conteaza, ideea principala e ce spunea el: ca i-a luat mult timp si mult efort sa treaca de la ‘sa castigi jocul e cel mai important’ la ‘relatiile intre jucatori si timpul petrecut impreuna e cel mai important’.

E o dificultate pe care o simt si eu pe pielea mea. Cand incep un joc pun la suflet blocajele, insuccesele si bucuriile si chiar fac tot ce pot sa castig, in limita (uneori aproximativa …) a regulilor. Dar la urma urmei, daca ar fi sa castigi fiecare joc … unde bucuria? Nu castigul conteaza, ci experienta si oamenii cu care iti petreci timpul pana cand faci ultima mutare, castigatoare sau pierzatoare. Si cu toata bucuria, cand castigi se termina totul.

Bohnanza. E un joc foarte dragut, imi place si pana acum l-am jucat numai cu familia si cu logodnica mea. Un joc placut, dar lipsit de adrenalina, parca era totul prea friendly. Am zis: mi s-a parut mie. Si am intrebat-o pe Lavi (logodnica de mai sus) daca nu a observat acelasi lucru: ‘Ba da, de asta imi place, e dragut.’

Pentru unii dintre noi, bucuria chiar vine din a petrece timp de calitate impreuna. E o lectie pe care jumatatea – sau majoritatea – mai individualista a populatiei trebuie neaparat sa il invete.

Eu iau meditatii de fiecare data cand ma pun la masa de joc. Tu?

If you’ve never failed … you’ve never lived …

Ca pe orice lucru pretios, l-am gasit la intamplare. Si ma unge la suflet, fiindca cu trecerea timpului apreciez cu adevarat, ca pe niste comori, toate momentele in care am zbarcit-o.

E un sentiment greu de definit, ambiguu: “oare nu ma mint pe mine insumi, sa-mi indulcesc regretele?” zice un paianjen mic si negru ticalos din fundul panzei de neuroni. Sau poate e vorba de lectiile invatate – intr-adevar utile. Sau poate ca nu … repetam atat de des aceleasi greseli, ca doare chiar si atunci cand nu se intampla nimic rau.

Traim intr-o lume imperfecta si asta ne mananca tot timpul cu ceva numit viata.

more about “If you’ve never failed … you’ve nev…“, posted with vodpod

Animest – si ce minuni pot iesi din joaca

Am vazut in seara asta un film deosebit la Animest – prima mea vizita la acest festival, iupi – e vorba de Mary & Max. Povestea foarte frumoasa, un amestec de cute cu tragic si comedie, povestea a ce pot sa aiba in comun o fetita de 8 ani din Australia (cu o mama alcoolica si un tata care impaiaza pasari tot timpul) si cu un batran din New York obez, cu atacuri de panica si atacuri de dementa.

Cum? Ce au in comun? Aaaa, sorry, va trebui sa vedeti filmul – uite si aperitivul mai jos:

Ce mi s-a parut fascinant a fost ca ceva atat de frumos – animatia mi s-a parut impecabil de finisata si detaliata – apare la urma urmei din joaca. Apropo, e un film stop-motion – asta inseamna ca o echipa a facut din plastilina fiecare personaj, animalut, tomberon, lacrima, ciocolata, buba, sticla, pereche de ochelari, stilou, friptura, masina, vecin, casa, ghem de ata, pachet de plicuri, ceasca plina ochi cu shery, pastila de Valium, mixer ucigas … etc etc ati prins ideea, dupa care le-a miscat cativa milimetri ca sa faca o poza, inca una, a treia, a patra, a cata vine?, a cincea, iar apoi le-a inodat ca sa iasa ceva atat de frumos.

Si da, totul a pornit de la joaca, de la pasiunea cuiva pentru plastilina, a altcuiva pentru fotografie si apoi animatie, a unui scenarist pentru ce poate insemna o poveste si eu mai stiu. Lectia?

E multa putere in descarcarile electrice pe care neuro-jocurile le trimit prin sistemul nostru nervos. Ar trebui sa avem incredere in ele si sa nu uitam ca din lucruri mici ca plastilina nu inveti sculptura, sculptura te invata pe tine.

Emmanuel Jal: The music of a war child | Video on TED.com

No comment. Just watch

more about “Emmanuel Jal: The music of a war chil…“, posted with vodpod

Creieeeer …

Cica avem in creier un centru care se specializeaza pe a se ‘gandi la ce gandesc’ ceilalti … foarte tare, nu?

Ce e si mai tare?

1. Ca e foarte mic (figures … spune multe despre noi, nu ? )

2. Ca se dezvolta cu varsta (deci invata!!!).

Mai multe gasiti in prezentare.

Dilema mea legata de studiu e? Ceea ce acest centru dezvolta ca judecati de valoare asupra gandurilor celorlalti e:

a. universal valabil

sau

b. meschin si conditionat de fenotipul cultural?

Deci de ce e rau daca eu pun otrava in cafeaua ta, intentionat, si mai ales, de ce invat asta cu timpul? Daca pentru un copil nu e evidenta diferenta dintre intentie si accident ca si consecinta morala, nu inseamna ca judecarea valorii ei nu e universal valabila, ci doar fabricata social si asimilata odata cu maturizarea? Sau deloc, in cazul sociopatilor?

Ce mi-ar place si mai mult ar fi sa vad un studiu legat de relatia dintre socializare si dezvoltarea acestui centru – daca si cum difera intre culturi diferite si mai ales intre comunitati cu stiluri de viata 100% diferite – de la vanatorii-culegatorii din Amazon pana la ‘canibalii’ din junglele urbane.

Oricum, enjoy!

more about “Creieeeer …“, posted with vodpod

Jocurile pe care nu le joci

Asta e o intrebare cat se poate de valabila – ce inveti din jocurile pe care nu le joci?

Pentru mine raspunsul e ‘foarte multe’, mai ales daca poti sa te uiti la felul cum le joaca altii.

E o metoda destul de veche ca, daca vrei sa inveti ceva bine, urmareste un campion si fura tot ce poti din tehnica lui. Pe mine asta m-a ajutat mult la inot.

Dar ce vreau sa spun are un substrat ceva mai gros, fiindca jocurile pe care le refuzam ne dau lectii, uneori aspre, despre ce felul nostru de a ne purta cu oportunitatile pe care le avem.

In primul rand, de ce le refuzam? poate ca stim sigur ca nu sunt ceea ce ne dorim, ca nu ni se potrivesc sau ca au un cost mult prea mare.

In al doilea rand, ce se intampla daca le refuzam? ne trezim ca poate era mai bine sa fi intrat in joc, ca uite ce mult se distreaza ‘aia’? Pofta vine mancand, si la fel si senzatia de ‘sunt satul’.

Oricum, suntem responsabili sa ne aranjam tabla de joc si sa ne alegem jocurile cu discernamant, dar fiind si constienti ca orice joc pe care il jucam pentru prima oara il putem judeca numai partial, mai ales cu coechipieri noi, si ca deziciile sunt defectuoase, periculoase si totusi, delicios de ale noastre …

Asta este tot ce conteaza la urma urmei, sa ne jucam jocurile pana la capat si sa stim ca sunt alegerea noastra – fie ca sunt idei, proiecte, relatii, farse sau schimbari.